Login

Cetatea Aradului și regimul ei teritorial. Totul despre trecutul cetății Aradului

Postat la data de 20.10.20 in Sectiunea Clădiri și Monumente

O parte din curtea cetăţii Arad, cu deţinuţii politici – acvarelă executată de Galsai Kovách Ernő (1825-1915) maior, din 1854 în temniţă; foto: colectia de istorie a Complexului Muzeal Arad

Regimul teritorial nr. 33 de la Arad a sălășluit inițial în vechea cetate din actuala Calea Romanilor, în dreptul fabricii textile Teba; acest regiment de linie (în limbajul actual, infanterie) era alcătuit din fii de țărani de pe intinsul comitatului Arad. Participarea sa la războaiele europene era inaugurată de bătălia de pe dealul Artemisio (Italia) din anul 1744. Contacul soldaților cu lumea occidentului European a lăsat urme pe termen lung. Câștigarea unor noi termene de comparative așternea drumul demnității sociale în contextul aservirii feudale.

După patru ani de campanie italiană, supraviețuitorii bătăliilor de la Piacenza, Tidone si Genova reveneau  în anul 1748 acasă. Contactul cu limba italiană le deschisese alte orizonturi. Limba de comandă – germana – nu avusese darul să le stârnească afinitățile (elective). Urmările aveau să răzbească tardiv în planul atitudinii civice, în planul național-confesional. Eroul de la Verona, ostașul de rând, Vichentie Fanu se exprima ostil față de “neamț”, vădindu-și preferințele pentru coreligionarii “muscali”, în sptembrie 1814.

După revenirea la Arad din războiul de șapte ani (1756-1763), soldații participă la construirea noii cetați, situate pe malul bănățean. Miile de soldați au lucrat cu căruțele proprii în popina din bucla Mureșului la arderea cărămizilor pentru cetate. Proiectată de către o echipă de ingineri militari, sub conducerea comandantului Ferdinand Philipp Harsch, în cel mai modern sistem defensiv de atunci, Vauban – Tenaille, cetatea, asemănătoare unei stele, în sistem bastionar, este terminată după 20 de ani de muncă, în 1783. Istoria ulterioară a acestei cetăți diferă atât de cea a Timișoarei, cât și de cea a Oradiei.

Așezarea civilă de pe lângă zidurile ei le-a influențat atât de mult destinul, încât vor avea de suferit, rând pe rând, dezafectări parțiale. Ultima redută, care se încăpățânează să reziste asaltului civilizației urbane, este splendid conservata fortificație hexagonală de la Arad, mascată în bucla în forma de omega a râului Mureș. Inginerii militari cu experiență ai împărăției (olandezi, italieni și belgieni), au considerat că popina cu character peninsular era suficient de înaltă pentru a face față unor inundații catastrofale. Cu cele 296 de guri de foc inițial prevăzute, cetatea era inexpugnabilă. Labirinticul sistem bastionat se afla în administrarea Ministerului de război de la Viena. Corpul de clădire din jurul bisericii romano-catolice adăpostea călugării franciscani dedicați Sf. Ioan de Capistrano. În caz de asediu, mănăstirea devenea spital. Prezența răsculaților arestați și închiși în cazemate a timbrat fortăreață cu o conotație nouă, neprevazută, aceea de închisoare. Timp de 135 de ani, până în luna noiembrie 1918, ea a devenit una din cele mai mari închisori militare ale imperiului bicefal habsburgic.

Ultimul razboi austro-turc (1788 – 1790) solicitase prezența activă a soldaților arădeni în sudul Europei, în asediile de la Novi și Dubița. În războiul purtat de Coaliția I antifranceză, regimentul se evidențiase în cucerirea fortificațiilor de la Valenciennes, în sudul teritoriului Belgian (iulie 1793). În anul 1799, participă la luptele din nordul Italiei. Pentru paza cetății Arad, orășenii au înființat în cursul anului 1796 o gardă civilă compusă din 70 de voluntari. În scurt timp, efectivul acestora ajunsese la cifra de 500 de mebri. Cele trei batalioane componente foloseau în mod distinc limbile română, germană și maghiară. Existența lor s-a perpetuat până la razboiul civil (1848-1849).

În răstimpul celor peste 20 de ani de războaie cu Franța, în cetate s-au perindat peste 3000 de prizonieri francezi.

Nici victoria efemeră de la Aspern (pe teritoriul ducatului austriac), din luna mai 1809, repurtată de către regimentul din Arad, nu a avut darul să schimbe sorții războiului împotriva lui Napoleon Bonaparte.

Vântul demofil, care bătea de la Apus peste împărăție, îngrijorase într-atât nobilimea conducătoare încât începuse să cheme la instrucție nu numai nobilimea, ci și pe meșteșugari. Consecința pe plan local a fost următoarea: sub comanda sticlarului Thoma Schrimer (viitorul primar), o parte a gărzii civile germane s-a constituit într-un detașament de artileriști. Un ofițer chezaro-craiesc i-a instruit pentru serviciul voluntar în cetate pe timp de acalmie și pe timp de asediu. Faptele s-au repetat aproape aidoma la 1848, când regimentul 33 era în campanie în nordul Italiei. Pe lângă aceste gărzi de pază cetățenești, statul ungar a înființat gărzile naționale ungare, tinzând treptat să le înglobeze pe cele cetățenești. Dar modelul francez al gărzilor naționale nu funcționa la fel de bine în imperiul multinațional habsburgic. Înscrierea voluntară s-a făcut cu oarecari rezistențe din partea maghiarilor. O bună parte a orășenilor care se înscriseseră inițial, fie că au refuzat să depună juramantul în fața Consiliului orășenesc, fie că au preferat s-o facă în fața reprezentaților garnizoanei imperiale. Explicația trebuie căutată în contextualitățile epocii. Manifestarea etno-identitară se evidenția prin laturile sale lingvistice și confesionale. Gardiștilor nemaghiari nu le convenea exclusivitatea limbii maghiare, prevăzută ca atare în statutele gărzii naționale.

Garnizoana cetății evitase de la bun început să satisfacă cererile autorităților civile locale constând din arme și încărcături pentru gardiști. Comandantul, baronul Berger – fiu de țăran austriac – motivase că puștile sunt necesare doar apărării cetății.

Începând din luna iunie a anului 1848, solicitarea gardiștilor din oraș în luptele cu trupele insurecționale sârbești din sudul Ungariei a fost maximă. Un numar de 36 dintre ei a rămas să presteze serviciul în cetate, după plecarea celor patru companii ale batalionului nr. 3 din regimentul de linie Don Miguel, în sudul comitatelor Bacs si Torontal. În aceeași lună au fost aduși în cetate primii robi din sudul răsculat.

Însuflețirea orășenilor pentru a trmite gărzi împotriva instrucției naționale sârbe a scăzut atât de mult în cursul lunii iulie, încât, în consecință, cei cu rosturi în destinele orașului, au reținut grosul voluntarilor la Arad, explicând Pestei că aceștia sunt necesari pentru paza depozitelor si a cetății.

În fața ostilității manifeste a populației nemaghiare față de înscrierea în gărzi, prim-ministrul Bathyány dispunea în data de 13 august concentarea gardiștilor naționali – selecționați conform principiilor armatei regulate – în tabere de pregătire. Peste două săptămâni, Bathyány hotăra ca orasul Arad să se numere în cele patru tabere militare. Din acest moment, orașul intra treptat pe un făgaș periculos. Pe fondul unei stări de asediu, generalizată în statul ungar, înalții funcționari ai comitatului preluase conducerea treburilor orașului la modul “manu militar”. Dându-și seama de noile stări de lucruri locale, general-locotenentul Berger refuză cererea conducerii orașului pentru a primi două tunuri din cetate, la data de 10 septembrie 1848, în vederea înăbușirii răscoalei în zona Chișinău. Proaspăt numitul maior Máriássy sosise la începutul plunii septembrie la Arad pentru a organiza în oraș sau chiar în cetate tabăra militară ordonată de primul ministru. Berger, după o serie de tergiversări, la 19 septembrie respinge orice colaborare cu Máriássy. Lucrurile au ajuns în văzul lumii după ce imperialii au tăiat copacii din jurul fortificațiilor, iar poarta principală – cea dinpre oraș – urma să fie deschisă doar ziua între orele 5 – 19.

Gardiștii național maghiari, sosiți de le Debrețin și Bichiș, au format în scurt timp primul batalion, având sarcina de a supraveghea atât cetatea Atad, cât și teritoriul comitatens.

Un alt eveniment care era cât pe-aici să devină incident s-a întâmplat la 3 octombrie. Atanasie Șandor – martor ocular – descrie cele văzute de el pe strada principală, fără a avea întru totul percepția ansamblului manevrelor desfășurate de către trupele imperiale. O parte a regimentului de cavalerie ușoară (ulani) Schwartzemberg stătea blocat în nordul arterei principale a urbei, evitând să forțeze trecerea prin cetate. Peste câteva ceasuri a sosit batalionul nr. 2 al regimentului de linie nr. 31 Leiningen, format din soldați români, în sprijin. Și cum scopul scuză mijloacele, colonelul comandant al acestui regiment, Christian Leiningen – Westerburg, în pofida asigurărilor date că nu va intra în cetate, ci se va îndrepta spre Timișoara, a dirijat o secție de ostași ai batalionului în marș spre cetate, urmați îndeaproape de ulanii în cuirasa lor ușoară. Aceștia din urmă s-au încărtiruit la Aradul – Nou. Ulanii veniți de la Șiria au evitat orașul, trecând Mureșul pe la Mândruloc. În seara zilei următoare, “manifestul împărătesc din 3 octombrie a fost înmânat Congregației orășene spre a se supune cetății”. Dar nu orășenii dispuneau atunci de inițiative, “ci mai mult tinerimea infocată maghiară, gardiștii străini și honvezii”. Cei 5500 de oameni sub comanda lui Máriássy stăteau față în față cu cei 1351 de militari din cetate. Bombardarea orașului a început în dimineața zilei de 7 octombrie, durând o jumatate de oră. Să notăm că în compoziția noului Comitet permanent se aflau 17 maghiari și un român.

În timp ce tabăra lui Máriássy sporea cu trupe din Békés, Orosháza și Debreczen, cetatea s-a întărit prin sosirea catorva companii de grăniceri români ai regimului din Caransebeș. Aprovizionarea cetății continua să se facă prin Micălaca, Aradul Nou și Sânicolaul Mic, ultimele două fiind controlate de cavaleria ușoară Schwartzemberg.

Prima ciocnire serioasă între cele două forțe a avut loc într-un teren improvizat în pripa în preajma satului Fântânele (fost Engelsbrunn), la 22 octombrie. Retragerea temporară a cavaleriei ușoare spre Vinga i-a permis lui Máriássy să ocupe Aradul Nou, considerând“că fără primejdie va putea merge în chip de expedițiune asupra românilor de pe la promontoriu și-n alte părți. Insurecția populară românească, preconizată cu sprijinul ulanilor și al cetății, neputând fi pregătită pe deplin – ba chiar fiind întreruptă – , corpul expediționar condus de maiorul pensionar Gaál Lászlo a reușit să înainteze până la Brad (10 noiembrie). Revenind la Buteni, Gaál află în 14 noiembrie “că spre Arad se apropie primejdie” /…/, a “primit și de la comitatul Aradului ordinațiune ca spre apărarea Aradului ziua și noaptea “să călătorească”. Primejdia era de fapt ajutorul venit în apărarea punctelor cheie Lipova si Arad. Ceea ce l-a obligat pe Máriássy să-și deplaseze direcția loviturii de la Vinga spre Lipova. Dar la 13 noimebrie bătălia de la Lipova se solda în favoarea glotașilor români, secondați de imperiali. La această veste, trupa maghiară din Aradul Nou se retrage peste Mureș, fără luptă, în Aradul vechi. Funcționărimea a părăsit orașul, cu toate că trupele maghiare revenite de la Lipova la Arad, ocupaseră între timp Aradul Nou. La data de 19 noiembrie Kossuth s-a decis să se ocupe mai întâi de asedierea și cucerirea cetății Arad, ceva mai mică și mai slab înarmată decât cetatea Timișoarei. Ca atare, a dispus aducerea la Arad a grănicerilor secui și transformarea lor în batalioane maghiare. De asemenea, a căutat să oprească aici legiunea poloneză, aflată sub comanda lui Adam Poptavsky și Sulyok Ede. Atacul cetății, început în dimineața de 4 decembrie, a fost un eșec strategic și tactic. Cooperând cu comandantul militar imperial din Timișoara, comandantul militar din Sibiu a trimis pe la sudul Mureșului un corp de 1200 de infanteriști, 160 de călăreți “Max”, o baterie, 60 glotași călări, și 1200 de glotași (lancieri) români, pentru a slăbi asediul cetății și pentru ca timișorenii să o poată aproviziona. Cele două corpuri expediționare imperiale erau compuse în cea mai mare parte din români. Însuflețirea lor era mare. După joncțiunea acestora la Sânicolaul Mic și Fântânele (Engelsbrunn), la data de 14 decembrie a început duelul de artilerie, înclinând balanța în favoarea imperialilor. Máriássy învins, cetatea a putut fi aprovizionată. Efectivul cetății a sporit cu companiile a 15-a și a 16-a grăniceri caransebișeni. Ceilalți imperiali s-au retras spre Făget și Timișoara.

În cursul lunii ianuarie 1849, comandantul forțelor aseditoare, generalul Gaál Miklos, a început bombardamentul asupra cetății Arad. Atacul propus a căzut, datorită topirii gheții de pe Mureș și inundării șanțurilor cetății. 

La începutul lunii februarie, situația cetății s-a înrăutățit. Bombardarea ei de către comandantul taberei ungare se intensificase. Grenadele, cele 6000 de bombe și ghiulele făcuse 24 de victime. În ajutorul celor asediați au pornit în mod separat două coloane, una din cetatea Timișoarei, sub comanda lui Glaser, iar cealaltă, sub comanda lui Todorovici. Cele două corpuri s-au întâlnit la Orțișoara în 6 februarie, înaintând spre Arad. Lipsit de ajutorul lui Damianici, recent plecat cu trupa sa, Gaál plănuia să-și retragă ostașii din Aradul Nou pe celălalt mal al Mureșului, dar a întâmpinat împotrivirea comisarului guvernamental Boczkó. Totuși, până la urmă, trupele s-au retras din Aradul Nou, în 7 februarie. Gläser, aflând imediat de veste, a ocupat fără luptă Aradul Nou în aceeași zi. A doua zi, trupele, pedestre de grăniceri și de linie – cavaleria nu se încumeta să treacă gheața Mureșului – au întâmpinat rezistența batalioanelor ungare pe străzile orașului. Contraatacul condus de căpitanul Asztalos Șándor a reușit să respingă forțele imperiale până în dreptul sinagogii de pe strada Tribunul Dobra. Ulterior, aceștia, împreună cu trupele maiorilor Villam si Szentivany, i-au împins pe imperiali până la Mureș.  Cetatea a început să bombardeze orașul. Aprovizionarea cetății s-a desfășurat în 9 februarie. Cetatea s-a întărit cu tunurile capturate și cele două companii de grăniceri români bănățeni (a 17-a și a 18-a). Faptul care ne întărește presupunerea că forțele imperiale duceau un razboi pe cale l-am numi de uzură, l-a constituit retragerea lor din Aradul Nou pentru a treia oară, începând din octombrie 1848. Consecința a fost că tabăra maghiară dispersată în Arad și Aradul Nou a constituit ținta artileriei din cetate.  În aprilie tabăra număra aproape 8000 de militar dispersați pe o lungime de 120 de km de-alungul Mureșului. Generalul Vécsey a inițiat aproape nestingherit o izolare severă a cetății Aradului. Duelul de artilerie nu mai contenea. Iar Vécsey, în fruntea corpului 5 de armată ungar se încărtiruia la Vinga, la o distanță egală între fortarețele imperiale Timișoara și Arad. 

Între 26 aprilie și 3 iunie 1849, cetatea Aradului primise trei somații. Între 5 iunie-28 iunie au avut loc discuțiile privind condițiile predării. Baronul Berger, care înmâna cheile cetății, la 1 iulie, lui Vetter, știa că această ocupare era temporară. 

Liniștea locuitorilor avea să fie tulburată de prezența excesivă a trupelor ungare, țariste și austriece. Pretențiile acestor trupe la a li se face cărăușie și alte servicii, parțial remunerate, aveau să conducă la exasperare pe orășeni și pe cei din satele învecinate.

Guvernul ungar, însoțit de membrii parlamentului, sub prorpia-i pază strânsă, sosea în 4 august de la Szeged. Peste două zile avea să se refugieze în Banat și în podgoria Aradului, împreună cu mulțimea de funcționari, membri de familie și slugi de casă. În ziua de 9 august, cei refugiați înspre Făget și Lugoj reveneau la Arad, având în frunte armata lui Görgei. Acesta propunea a doua zi, în ședința Consiliului de miniștri, ținută în cetate, oferirea coroanei regatului ungar către țarul Rusiei.

Bătălia de la Timișoara (10 august) l-a determinat pe Kossuth să-i predea lui Görgei puterea a doua zi și să părăsească deghizat Aradul. Görgei urma să trateze dezarmarea în fața trupelor țariste, a căror conducere se arătase ceva mai înțelegătoare decât cea austriacă. Din aceste motive s-a îndreptat spre Șiria. Între timp, “cei împărătești (corpul de armată habsburgic, aflat sub comanda generalului Schlik – n.n.) au fost ajuns la Aradul Nou încă la 11 august”, scrie în rememorările sale Atanasie Șandor; “deci cătră amiazi merse din Aradul Vechi o deputățiune orășenească, predând orașul generalului Schlik, iar după amiazi veni o companie de ostași împărătești și câțiva cavaleri (călăreți – n.n.). Ungurii rămași în cetate nu pușcară în oraș”.  Generalul Damianici, comandantul cetății Arad, s-a îndurat cu greutate să predea garnizoana fără nici o condiție. Înconjurat la nord de ruși, iar la sud și vest de austrieci, Damianici a predate cetatea, armamentul, și trupa către țariști. Dar aceștia, conform înțelegerii dintre Paschievici si Haynau, i-au dus pe maghiari spre nord, predându-I austriecilor la Arad în 23 și 24 august 1849. “Austriecii intrară în cetate după un răstimp de 46 de zile” de la predarea ei în mâinile maghiarilor. Generalul Haynau a sosit in 21 august și și-a instalat cartierul în casa primarului nou numit, Damaschin Heim, din strada Domnilor (azi Eminescu). Cetatea a devenit închisoare pentru aproape 500 de ofițeri și, totodată, placă turnată pentru trupele destinate să controleze focarele de răscoală până în anul 1853, când ofițerii imperiali au început măsurătorile pentru împărțirea solului, conform Patentei imperiale din anul 1853 pentru Ungaria.

Dupa execuția celor 13 generali ai armatei republicane ungare între cazematele exterioare ale cetății arădene, la data de 6 octombrie 1849, autoritatea imperial s-a dovedit clementă, dispunând comutarea sentințelor marțiale odată cu începutul lunii februarie 1850. Venind personal în cetate, împăratul Franz Iosef I, în luna iunie 1852, a dispus o serie de grațieri, amnistieri și comutarea de pedespse ofițerilor. Etapizat, până la 4 mai 1857, toți prizonierii politici au fost eliberați din toate închisorile imperiului. După terminarea războiului Crimeei, regimentul 33 revenea în cetate.

Relația dintre oraș și cetate continua să fie grevată de existența acelui “festung – Rayon” întins până la locul unde se află azi bulevardele Decebal si Milea. După 1867, situația s-a schimbat, construirea pe acest teren începând din anul 1869 a impunătorului gimnaziu (liceul “Moise Nicoara”de azi). Veteranii armatei republicane ungare vor primi aprobare pentru ridicarea unui obelisk în zona “Subcetate”, aparținătoare de oraș.

Cetatea a mai adăpostit prizonierii din Bosnia – Hertzegovina (în jurul anului 1881 se aflau aici 1239 de militari otomani). În aceeași parte sudică a cetății, în cazematele exterioare a fost improvizat un lagăr de internare, începând din vara anului 1914. Civili de toate vârstele și sexele, împreună cu militari căzuți prizonieri, au sălășluit aici până la sfârșitul primului război mondial. În luna noiembrie 1918, trupele aliate franco – sârbe înaintau până la aliniamentul Mureșului, ocupând cetatea. După incidentul de steag dintre gardiștii români și cei maghiari din data de 29 decembrie 1918, petrecut în fața hotelului “Crucea Albă” (azi Ardealul”), trupe din armata colonial franceză ocupă și orașul Arad. În cursul lunii iulie 1919, trupele aliate franco – sârbe părăsesc cetatea în favoarea armatei regale române. Fostul ofițer al regimentului 33 infanterie austriac – desființat odată cu transformarea Austriei în republică – Alexandru Vlad ca prelua comanda noului regiment nr. 2 infanterie al armatei române, încazarmat în cetatea Aradului. Curând aici va fi sediul regimentului teritorial român nr. 93 de infanterie.

Sursa bibliografica: Monografia Aradului 1999

Surse foto: colectia de istorie a Complexului Muzeal Arad

Foto: desprejudetularad
O parte din curtea cetăţii Arad cu revoluţionarii deţinuţi – acvarelă executată de maiorul galsai Kovách Ernő (1825-1915) în 1854 în temniţa din cetate, pe tablou se vede chipul unui ofiţer superior din Batal. 21, prizonier (Curtea Zwinger) Foto: colectia de istorie a Complexului Muzeal Arad
Pikety Gusztav, general de honvezi în temniţa cetăţii Aradului,
reprezintă pe general în odaia sa, îmbrăcat în manta albă de dimineaţă, şezând într-un fotoliu – pictat în temniţa cetăţii Arad de maiorul de honvezi galsai Kovách Ernő , în anul 1853. Foto: colectia de istorie a Complexului Muzeal Arad

guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile